Taina de a ne cunoaște
Încep cu o mărturisire. Din vremea când eram copil m-au pasionat cuvintele. Acum, ca și atunci, mă găsesc mângâind sunetele literelor, visând cum s-au compus cuvintele, sperând ca ele să rămână, alături de muzică, cea mai cu sens mărturie a noastră că am trecut prin lume. Cuvintele ca loc atemporal de întâlnire între oameni. Cuvintele rostite, scrise, cântate, pierdute, înălțate în uitare, recitite prin lentila ecoului, împrăștiate în golul visării. Cuvintele prin care eliberăm stări, poduri întinse în exterior spre înăuntrul nostru. Și apoi gândurile noastre ascunse sau revelate în cuvinte, gândurile mari care ne plămădesc sensul perceput în această viață. Singura avalanșă de care nu mă tem e cea a cuvintelor. Știu sigur că nu m-ar incomoda în niciun fel să mă pomenesc într-o zi cu o cădere abundentă de litere peste trup și minte. Copleșitoare bucurie mi-aș îngădui!